Îți privesc chipul, atât de matur
Și înțeleg, cât te iubesc.
Am trecut prin timp bun și dur,
Restul cu tine vreau să-l trăiesc.
Da, nu mă mai trec fiorii, ca înainte,
Dar lângă tine, mă simt în siguranță,
Iar când mă-mbățișezi cuminte,
Mă cuprinde o liniștea și o speranță…
Da, nu mai tremur când mă săruți,
Dar te iubesc cu-atât devotament,
Iar tu mă alinți și la mine te uiți,
Cum te uitai când erai adolescent.
Când te privesc cum dormi obosit,
Mă simt o femeie atât de bogată.
Ești cel mai de preț din câte- am găsit.
Ești al meu destin și a mea soartă.
De când eram copii ne cunoaștem,
Eram doi tineri, de iubire beți.
Unul pentru altul ne naștem,
În fiecare din viitoarele vieți.
Toți râdeau pe seama noastră:
Că am fi niște copii nebuni.
Acum avem o casă și-o fereastră,
Noi nu ne încadrăm în noțiuni.
Acum pășim în doi de mână
Pe calea vieții prea-ncurcată.
Așa va fi până ajung bătrână,
Zbârcită, urâtă și ne-ajutorată.
Până atunci, însă, am să-ți dărui copii,
Copii ce-ți vor semăna în toate ție.
O fiică frumoasă și doi mândri fii
Și asta-mi va fi suprema avuție.
O dulce prințesă cu mari fundițe,
Te va aștepta în prag la noi acasă.
Pe obrazul stâng cu două alunițe,
Ce ne vor face viața luminoasă.
Am să-ți dăruiesc și un fiu,
Cu ochi albaștri, pătrunzători.
Și chiar de pe acum eu știu,
Că va-ncălzi a noastre ”ninsori”.
După ce ne vor crește mari copiii,
Vom îmbătrâni frumos împreună.
Ne vom mândri cu fiicele, fiii.
Vor fi a vieții frumoasă cunună.
Și vom muri noi tot în doi,
De mână, bătrâni și fericiți.
Într-o zi friguroasă cu ploi,
Ne vom stinge, tot îndrăgostiți.
28 septembrie 2012
Anastasia Popescu
VULPEA 