Când am aflat că sunt însărcinată, a fost o mare bucurie pentru mine. Pentru că așteptam în viața mea un copil și am fost fericită că el mi-a auzit chemarea și m-a ales să-i fiu mamă. Dar în contra-balanță acestei fericiri a venit frica. N-am scris atunci despre asta pentru că experiența asta m-a blocat pe mult timp, din scris inclusiv. Voiam să fiu mamă perfectă, iar mamele perfecte sunt fericite să aibă copii. Punct. Nu au loc în ele de frici. Cum să te sperii că o să ai un copil, mai ales că ți l-ai dorit atât de mult?
Da iată așa. Foarte bine. Te bucuri și te sperii. Te sperii și te bucuri. Și aceste două stări nasc în tine o furtună adevărată. O fi ea de vină și schimbarea hormonală, dar fizicul și emoționalul sunt un tot întreg, nu funcționează separat unul de altul.
Oare cum va fi? Te întrebi tu pe tine. Și cred eu că nu schimbatul scutecelor și prima băiță te sperie, ci faptul că de acum în colo nu va mai fi ca înainte. Deja nu mai este. Când am rămas însărcinată am înțeles că mă transform și că mă pierd într-un fel sau altul, eu pe mine, cea care am fost până a fi în așteptarea unui copil. Atunci când l-am născut pe fiul meu această metamorfoză a căpătat o viteză amețitoare. Deși încă eram în formare ca mamă, deja nu mai eram cea care am fost de până la sarcină. Nu mai rămăsese mai nimic acolo, în interiorul meu, din acea fată care am fost cândva. E ca atunci când fluturele iese din pupă. Încă nu poate zbura, dar omidă la sigur nu mai este.
Și uite așa, o dată cu bucuria unei noi vieți, vine tristețea de-a te pierde pe tine însăți și de-a nu te mai recunoaște. Da, ți-e dor, mai ales la început, de lucruri atât de banale, dar care adunate la un loc făceau parte din viața ta. Îmi era dor să mă tăvălesc în pat sâmbetele până la amiază. Îmi era dor să ascult muzică la volum mare în mașină și acasă. Îmi era dor de luxul de-a fi foarte spontană sau de cel de-a mânca împreună cu soțul meu, nu pe rând. Îmi era dor de senzația de lipsă totală de griji. Și dacă tăvăleala și muzica și multe altele de genul lor deja mi le pot permite, lipsa de griji a rămas pentru totdeauna acolo, undeva în trecut.
Despre asta nu se prea vorbește. Nu știu de ce o mamă care duce dorul timpului pe care să și-l dedice doar pentru ea sau o mamă care vorbește despre oboseală, griji, frici și furie, e o mamă care nu-și iubește copilul(/copiii). Nu-i așa. E om. E pur și simplu om, care pe lângă copii mai are pofte, dorințe, lene, nervi, tristețe și frici în ea. Ca orice om.
Da, o femeie când devine mamă, în același timp se desparte de sine cea care a fost. Despărțirile sunt triste. Despărțirile au nevoie să se întâmple, să nu ne facem că plouă. Partea bună este că vine timpul când nici nu îți mai amintești cum erai fără copil și nici nu mai vrei înapoi. E bine acolo unde ești. Îți găsești confortul și împlinirea acolo, în viața ta nelipsită de griji, dar plină de frumusețe. Dar până ajungi în acel punct, transformarea te trece prin anumite etape și e firesc, normal și necesar. Nu-ți fie frică de ce simți. E în regulă. 😉
Anastasia Popescu
VULPEA 