Noi gândim maternitatea, nu o simțim

Noi gândim maternitatea, nu o simțim. În loc să ne vindecăm pe noi de tot ce ne doare din copilăriile noastre, noi absorbim teorii și devenim papagali care le tot repetă, automat, tehnic, artificial. Și chestia asta este cel mai sigur drum spre crize nervoase și depresie. Pentru că nu trecem prin noi ceea ce spunem și facem. Pentru că asta nu suntem noi. Pentru că nu facem altceva decât să ignorăm și mai mult ceea ce doare în noi. Să ne prefacem că suntem bine, atunci când nu suntem. Să fim pozitivi! Că-i la modă și asta. 

Mulți dintre noi știm cum anume nu trebuie să fim ca părinți, dar nu știm cum trebuie, de aici vine nevoia de-a ne informa, de-a cerceta, de-a căuta calea ce ni se potrivește. Calea vindecării e mai lungă, mai anevoioasă, de aceea citim 2-3 cărți, mergem la seminare și credem cu orbire ce ni se spune. Dar ce simțim? Dar ni se potrivește asta? Dar asta e despre noi?

Când un copil care plânge te scoate din pepeni, nu e cazul DOAR să citești despre de ce e ok pentru un copil să plângă (deși asta nu strică de loc, ba din contra, e bine să ne informăm), ci să sapi în adâncul tău ca să înțelegi de ce te scoate din sărite plânsul lui și așa cu fiecare „trigger” în parte. (Cuvânt la modă și ăsta, dar încă nu i-am găsit egal).

*trigger – senzație, imagine sau experiență care trezește o amintire traumatizantă.

Când vinovăția pe care o simți crește direct proporțional cu numărul cărților citite, seminarelor frecventate și a teoriilor absorbite, să știi că bine nu se termină, pentru nici unul dintre voi (mamă-copil).

Dacă ceea ce faci, citești și schimbi în viața ta îți aduce calm, liniște și împăcare, acela e drum tău spre cea mai bună mamă care poți fi. Pe pielea mea o știu, presiunea pe care o crează toate aceste teorii din exterior și interior, spre bine nu duce. Și chiar dacă îți pare că le faci pe toate ca la carte, copilul tău simte, la un nivel foarte subtil, că tu minți. Că ai vrea să-l strângi de gât și fierbi de furie, iar tu cobori la nivelul ochilor lui și îi spui „e în regulă, te poți tăvăli pe jos sau poți face un tantrum (așa e la modă de zis)”. Asta nu e despre „hai să-i strângem de gât”, asta este despre hai să vedem de ce ne vine să-i strângem, căci odată vindecată acea rană care te face să să simți ceea ce simți, nu o să-ți mai fiarbă creierii în așa momente, ci o să cobori la nivelul ochilor lui și o să-i spui că e în regulă, dar de data asta pentru că așa simți și asta vine din interiorul tău și tu nu minți când spui asta.

Articolul este o continuare a „Conectare, empatizare, parenting” și de ce am „alergie” de la aceste cuvinte”.