„Conectare, empatizare, parenting” și de ce am „alergie” de la aceste cuvinte

Există o serie de cuvinte de la care am alergie și pe care încerc să le evit în ruptul capului atunci când scriu. Sunt cuvinte-etichete și cuvinte ultra la modă de care mi se face rău deja. Conectare, empatizare, parenting, attachment parenting și toate restul tipurilor de parenting care există și au fost teoretizate.

Poate că folosim prea multe etichete, poate că numim tare întortocheat lucruri simple. De exemplu mult mai aproape îmi este sa spun “petrec timp cu copilul meu” decât “mă conectez cu el”. Conectatul ăsta îmi pare atât de tehnic, de artificial. Cred că noi suntem prima generație de părinți care se conectează, empatizează și fac parenting. Părinții noștri ne-au acordat atenție, s-au jucat cu noi și ne-au, citit povești. Ne-au înțeles durerile și fricile și pur și simplu ne-au crescut și educat.

Cumva totul devine o teorie, nu va pare? Când vorbim de copiii noștri și despre ce tip de parenting abordăm, mi se creează senzația că ne transformăm pe loc în niște oameni de știință în halate albe, cu tabele și rapoarte în față, care vorbesc despre șoarecii din laborator.

Poate că așa scriu cărțile, poate că prea mult citim și prea puțin simțim. Noi și copiii noștri nu suntem niște teorii din cărți.

La drept vorbind am citit câteva cărți dedicate părinților care m-au ajutat cu adevărat. Restul m-au făcut să mă simt vinovată și insuficient de bună ca mamă. M-am simțit acuzata și mustrată că nu fac așa cum trebuie. Pot sa număr pe degete cărțile care nu au făcut-o și care mi-au fost cu adevărat de folos. În rest, peste tot: cărți, articole, seminare, peste tot am auzit “Copilul! Copilul! Copilul! Copilul!” urmat de „Trebuie! Trebuie! Trebuie!” tu pentru copil evident. Eu ca mamă, femeie și om pur simplu lipseam din ecuația asta. Cu excepția faptului că trebuia să fac totul pentru “Copil! Copil! Copil!”.

Cu mine cu rămâne? Pun cruce pe tot ce vreau, iubesc, îmi place pentru vreo 18 ani? Pentru că fraza “Îl traumatizezi” zboară în stânga și în dreapta prin aceste cărți, articole și din gurile care țin seminare. Am ajuns să mă tem „să respir”, să-mi trăiesc viața, să fac ceva dincolo de copil pentru ca nu cumva să-l „traumatizez”.

În toate e nevoie de echilibru. Iar după atâtea debalansări, teorii și încercări, pot spune că într-o familie toți sunt fericiți când nimeni nu e centrul universului și zeul absolut, ci atunci când toți sunt la fel de importanți și au posibilități egale în a se simți bine.

Iată câteva citate dintr-o carte care mi-a adus echilibru și liniște:

„Cel mai probabil ești o mamă îndeajuns de bună. Fără doar și poate ești o mamă bună. Copilul tău te place anume pe tine, nu ar fi de acord să aibă o altă mamă, chiar dacă ea ar fi perfectă.Ești mama potrivită anume pentru copilul tău, ești exact așa cum el are nevoie să fii.”

„Poți fi responsabilă de grija pe care i-o porți copilului tău, dar pentru faptul ca lui mereu să-i fie comod. Poți fi responsabilă de faptul că mergi la medic și tratezi copilul conform recomandărilor, dar nu de faptul că el niciodată nu se va mai îmbolnăvi. Poți fi responsabilă de faptul că ai ales pentru copil o școală și o profesoară bună, dar nu și de faptul că ea îl va îndrăgi și copilul va fi pe culmile succesului în această școală.”

„Responsabilitatea te mobilizează, căci știind ce depinde de tine, înțelegând ce poți face altfel, îți dorești să acționezi. Iar dacă ți-a reușit, poți respira ușurată și te poți felicita cu succesul pe care-l ai.

Sentimentul de vinovăție te epuizează și lipsește de puteri. Niciodată nu va „îndeajuns”, nici un fel de „asta nu depinde de mine”, niciodată nu poți respira ușurată, niciodată nu poți spune „am făcut față”, de aceea nici n-are rost să încerci. Vinovăția nu te poate motiva să devii mai bună”.

”Nu e atât de simplu să-i provoci copilului tău o daună serioasă. Pentru asta e nevoie destul de tare să-l superi și evident să neglijezi grija pe care i-o porți. Dacă per total copilul este iubit și el știe că necesitățile lui sunt importante, el se va adapta unor dificultăți uzuale și lipsa resurselor din partea părinților”.

„O traumă ce poate influența personalitatea și soarta copilului, de obicei se dezvoltă nu în urma unei întâmplări, chiar și dificilă pentru copil, ci ca urmare a unei relații distorsionate cu părinții, ca nu doar traumatizează copilul, ci nu-i oferă posibilitatea de-a se vindeca de o traumă anume”.

Și ultimul citat este pur și simplu de pus în ramă. De ceva vreme acest principiu a devenit ghidul meu și factorul decisiv în aceea ce aleg să consum din cărți, articole, seminare și idei.

„Dacă citești un text și simți că el te eliberează, îți aduce liniște, încredere, căldură față de copil și față de propria persoană, atunci e un text bun”.

Sursa citatelor: „#SelfMama de Ludmila Petranovskaia, traducerea îmi aparține.