Uncategorized

„Părinții nu se judecă”

4aca93f6ba86286930fcd920b1950e04
foto: pinterest.com

La 25 de ani aveam o dorință. Nu i-am spus-o nimănui cu excepția prietenei mele. Eram într-o cafenea. Sorbeam dintr-o limonadă rece, iar ea ronțăia un cub de gheață din paharul meu pentru pe-ale ei le terminase. Ah ce dor îmi e să-mi fure gheață din păhar :). Am băut toată limonada, până paiul a sunat a gol. Am îndepărtat paharul și i-am spus: „Aș vrea să mă îmbrățișeze mama și tata, amândoi odată. Asta-i copilăresc, nu-i așa?”. „Asta-i omenesc”, mi-a răspuns ea, întinzându-se din nou către paharul meu după încă un cub.

Mai aveam zile numărate până luam avionul și plecam către alt capăt al lumii. Nu m-aș fi gândit vreodată că asta o să-mi doresc la 25 de ani. Înainte de a pleca departe. Poate că în sinea mea am visat mult timp la asta, dar nici măcar eu n-am înțeles-o. Credeam că dacă ei mă vor cuprinde, o să mă simt pentru o fracțiune de secundă, din nou acea fetiță cu două cozi aurii legate cu elasticuri de culori diferite. Credeam că o să mă simt iar pe deplin fericită, chiar dacă viața mă mai ghiontea pe aici pe colo. Pe cine nu ghiontește?

În ziua plecării noastre toți cei care au venit să ne ureze zbor ușor erau vădit emoționați și tensionați. Eu nu simțeam nimic pentru că așa am învățat cândva să fac față emoțiilor. Când sunt prea multe, când sunt prea grele, mă prefac că ele nu-s și reușesc să le alung până când le pot lăsa să explodeze în siguranță și de cele mai multe ori în singurătate.

Ne-am cuprins, ne-am luat rămas bun. Și am pornit spre controlul de pașapoarte. Nu, visul meu nu a devenit realitate. Mama și tata m-au îmbrățișat pe rând, iar între ei nu și-au vorbit. Le simțeam furia și durerea pe care eu am răscolit-o peste ani prin întâlnirea noastră. Să mă ierte pentru asta, dar îi vroiam pe ambii acolo. Împreună, pentru prima dată de după mai bine de 18 ani.

„Copiii n-au dreptul să-și judece părinții” mi-a spus o dată tata. Eu cred că-l au. Copiii judecă pentru că undeva doare. Copiii așa pot învăța să treacă peste, să vorbească despre asta, să înțeleagă, să accepte. Dacă nu se blochează în judecat. Iar dacă ajung într-un punct în care acuzațiile și furia fac loc compasiunii, recunoștinței și dragostei, atunci acei copii pot merge mai departe. Atunci acei copii învață să trăiască cu trecutul și pot deveni fericiți.

Acum știu că m-au iubit și că mă iubesc. Au arătat asta prin diferite moduri, unele poate neînțelese de alții, dar eu le-am înțeles. Eu am simțit. Și-au trăit viața cum au știut, cum au putut. E ușor să stau acuma tolănită pe o canapea moale, în una dintre cele mai dezvoltate, tolerante și prospere țări ale lumii, cu un nivel de viață mai mult decât favorabil, cu de toate pentru confort și fericire și să spun că de „greșit” și-au trăit ei viața.

„Știi, m-am gândit că nu am de unde să știu cum aș fi procedat eu dacă aș fi fost exact acolo unde au fost ei. Poate făceam exact la fel”, i-am spus odată prietenei mele. „Sau poate făceai mai rău”, mi-a spus ea.

În seara asta mi-am cuprins fiul și așteptam lângă pătucul lui să adoarmă. Am închis și eu ochii și m-am gândit, ba nu, am simțit, că-i iubesc. Așa cum sunt. Că le sunt recunoscătoare. Pentru viață, pentru lecții, pentru ceea ce sunt și ce nu sunt eu astăzi, pentru mine. Pentru ei și pentru noi. Să nu-ți mai judeci părinții nu e tocmai o alegere. Acolo trebuie să ajungi.

Am citit și auzit de multe ori fraza „trebuie să practici recunoștința”. Cum să te apuci să o practici? Ca și alergatul dimineața? Așa cum îți programezi o oră de citit înainte de culcare? Cum se face asta? Nu te poți apuca într-o zi de recunoștință. Acolo trebuie să ajungi, așa încât într-o bună zi, adormindu-ți copilul sau pierzându-te în gânduri cât e roșu la semafor, să simți recunoștință și dragoste. Așa încât atunci când închizi ochii simți cum recunoștința asta te umple și te face fericită, albă și strălucitoare. Așa încât chiar dacă nu te v-or mai îmbrățișa vreodată, chiar dacă le vorbești rar sau deloc, tu îi iubești. Și ei pe tine. Iar tu știi asta și ei la fel.

La voi nu-i ca la alții. Voi nu vă cântați mulți ani trăiască, nu vă trimiteți cadouri de Crăciun. Voi trăiți în lumi foarte diferite. Dar un fir invizibil mereu vă unește. Și e atât de minunat dacă dinspre firul tău pleacă spre celălalt capăt recunoștință și iubire, chiar dacă ea nu vine înapoi. La voi nu-i ca la alții.

 

Vulpea

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s