Lasă-l să plângă că nu i-a fi nici dracu!

 Sfaturi! Multe sfaturi despre cum să îți crești copilul. Începi să le auzi de când ești gravidă, dar „starea” se acutizează după ce naști. Toți se simt oarecum datori să te învețe cum să fii mamă, cum și cu ce să-l hrănești, cum să-l îmbraci, cum și cât de des să-l scalzi, când să-l scoți afară, cum să-l adormi (la acest capitol sfaturile bat recordul) și cum, cât și când să-l lași să plângă. Ar mai fi una „să nu-l i-ai în brațe căci îl alinți”.

Apoi mai găsiți și o sumedenie de cărți (unele din ele scrise de autori care nu au copii) care te învață cum să îți îngrijești copilul, cum să nu-l „alinți”. Doar că toate aceste cărți nu te învață să fii mamă și nici măcar dădacă. Îți oferă un plan de acțiune concret cum să-ți ajuți copilul să supraviețuiască: îl hrănești din 4 în 4 ore, (mai des nu e voie, că îl alinți, de foame n-a muri), îl pui în pat să doarmă și ieși din cameră (las’ să plângă, e în pătuț, e în „siguranță” jos nu o să cadă și deci dacă jos nu cade nu i-a fi nimic dacă a urla vreo 30-40 de minute pentru că în final va adormi oricum. Ce-i drept istovit de putere și plin de tristețe, dar nu e grav). Că doar nu ai născut copilul pentru a-l purta în brațe, pentru a-i alina durerile, pentru a-i goni frica și a-l asigura că totul e bine, că mama e lângă el și-l va proteja de orice. Mi-ar plăcea să văd cum ar reacționa aceste femei care își lasă copiii să plângă, dacă seara târziu, când e ora lor de culcare ar suna soțul să-l întrebe unde e, de ce nu vine acasă iar ca răspuns ar primi: „culcă-te și tu și dormi, dă-mi pace, am alte chestii, o să mă vezi dimineața”. Nu e grav că vor fi triste, într-un final ele oricum vor adormi pentru că somnul e o necesitate fiziologică.

Societatea ne cere să fim orice numai nu mame. Business woman (varianta ideală), fotomodele, politicieni… Să fii mamă nu mai e la modă, nu știu cum. Dacă naști un copil, ar fi de dorit să-l lași în grija alt cuiva cât mai repede posibil, ca nu cumva să îți pierzi din statutul de femeie de afaceri ori de doamnă ce are viață socială (prieteni, distracții). Mă întreb altceva, oare atunci când femeile decid să facă un copil, nu conștientizează că acest mic omuleț va avea nevoie de dragoste, căldură, multă, multă atenție, dedicație? Mi s-a întâmplat ca la cam două luni după ce am născut, să mi se spună într-un mod destul de jignitor că nu arăt bine. Eram îmbrăcată curat, cu părul spălat, spălată pe dinți și față. Cum ar trebui să arate o mamă la două luni de la naștere? Eram mai slabă decât până la sarcină, cu excepții burții care încă nu s-a tras. Oare eu, cea care îmi îngrijesc copilul trebuie să fiu machiată zi de zi și în fuste scurte? Sau cum ar fi trebuit să arate o tânără mămică? Poate m-ar fi rănit mai puțin lucrul acesta dacă nu l-aș fi auzit tot de la o mamă.

Asta ne cere societatea noastră consumatoristă! Să ne călcăm în picioare instinctele și să punem preț pe tot ce își pierde valoarea extrem de repede, că trebuie să ținem pasul, nu cumva să rămânem în urmă de cumătra, vecina, colega de la serviciu. Să nu îndrăznim să ne oprim pentru o clipă și să ne întrebăm dacă prioritățile noastre sunt tocmai priorități veritabile. Eu nu spun că mamele ar trebui să fie doar mame. Nu! Trebuie să nu uităm că suntem femei, iubite, fiice, prietene. Dar! În momentul în care tu devii o mare femeie de afaceri în detrimentul familiei tale; în momentul în care tu găsești răbdare, chef, dorință să zâmbești partenerilor de afaceri sau șefului, iar ajungând acasă, să spui „dă-mi pace că-s obosită” unui pici dulce cu doi ochi mășcați și fericiți că te-au văzut și cu un desen caraghios pregătit pentru tine ce îl ține în mână, mi se pare că în acest caz prioritățile noastre o iau hăisa. Pentru că atunci când n-o să mai trebuiești nimănui din mediul tău de afaceri și o să aștepți într-o casă pustie să îți intre copilul să te vadă; sau o să te repezi spre telefon cu mâna ta sbârcită și uscată, în speranță că te sună fiul sau fiica, nu prea spera că e el/ea la capătul celălalt de telefon sau în pragul casei. El are alte treburi, are serviciu, prieteni, distracții… pentru că tu asta l-ai învățat că e important în viață. Nu cred că vreo tânără mămică ce tocmai a ieșit în concediu de maternitate nu s-a întristat măcar pentru o clipă sau nu a simțit pe pielea ei acele priviri care spun „e pierdută și asta, o să stea acasă cu copilul”. Pe când în mod normal mămica ar trebui să fie fericită și privită cu admirație pentru că urmează să aibă parte de cele ma minunate momente din viața ei. Maternitatea e minunată, oameni buni!!!

Dar să revenim la sfaturi… Cel mai mult îl ador pe cel cu „lasă-l să plângă că nu i-a fi nimic” sau și mai bună „nu i-a fi nici dracu!”.  Dragi atotștiutori cum e mai bine pentru copilul meu, sunt de părere că știu mai bine eu ca mamă sau într-un final ca persoana care petrece alături de acest mic omuleț 24 din 24, îi știu mai bine obiceiurile, personalitatea și nevoile. Ca mamă consider că trebuie să-l iau în brațe ori de câte ori cere pentru că eu îi sunt sprijinul, alinarea, ghidul în această lume mare. Eu îl învăț să fie răbdător, iubitor, grijuliu sau din contra neglijent, distanțat și nervos. Eu îl iubesc necondiționat și îi acord căldură și dragoste ori de câte ori cere pentru că asta vreau să primesc și eu cândva din parte lui.

Trebuie să îți iubești copilul, să îi demonstrezi această dragoste, să îl îmbrățișezi și să îl iai în brațe în zi ori noapte. Prin tine el descoperă lumea, învață să relaționeze cu oamenii Trebuie să îi demonstrezi că tu ești cea care îi este alături ori de câte ori se simte în nesiguranță; pentru noi adulții ne pare banal că un copil mic plânge pe pat, nu vedem motive de teamă, dar pentru ei lumea arată altfel. Trebuie să te porți cu copilul tău, așa cum ai fi vrut tu să fii tratată, intră-i în piele lui.

Trebuie! Unde scrie că trebuie? Dacă nu scrie asta în inima ta, păi atunci nici nu mai contează pe unde mai scrie.