O carte cu multă durere. Asta e ceea ce pot spune despre „Grădina de sticlă” de Tatiana Țîbuleac. Un roman rupt din perioada sovietică, care mi-a amintit de multe lucruri din copilăria mea (deși m-am născut după independență). Unele probleme descrise aici și astăzi se mai lasă simțite, îndeosebi polemicile legate de limbă și lupta dintre naționalități din Republica Moldova.
Citind, mă așteptat la un sfârșit mai blând, mai cruțător. Speram că eroina cel puțin își va reîntâlni părinții sau măcar își va trata fiica sau se va reuni cu soțul sau nu va mai consuma alcool. Speram ca cel puțin într-un fel femeia asta să-și regăsească liniștea. Citind mă întrebam de ce atâta tragism în această carte. Poate s-a exagerat, în viață nu se întâmplă chiar așa ca același om să tot „primească cu bățul în cap” iar și iar.
Se întâmplă. Fetele de la internat nu neapărat se căsătoresc cu prinți, copiii nu neapărat se nasc vii sau sănătoși, bărbații nu neapărat sunt alături, femeile nu tot timpul știu cum să iubească, reîntâlnirea dintre copilul părăsit și părinți nu are tot timpul loc, oamenii nu în toate cazurile ajung la psihoterapeut ca să-și vindece rănile sau măcar să învețe cum să trăiască cu ele. Iar toate astea se pot întâmpla unui singur om în aceeași viață.
Eu în cărțile Tatianei Țîbuleac găsesc ceea ce alții nu spun, despre ce nu se vorbește, ceea ce șochează și ce mă șochează și pe mine. Poate în cartea asta au fost multe la un loc. Dar cred eu că nu poți judeca o carte, așa cum nu poți judeca un om. O înțelegi sau nu. Ți se potrivește sau nu. Și asta e despre tine, nu despre carte.
„Grădina de sticlă” m-a învățat (sincronizându-se cu întâmplările din viața mea reală) că lucrurile uneori pur și simplu se întâmplă. Că oamenii nefericiți trăiesc printre noi, că uneori nefericirile lor nu mai au sfârșit și povestea nu se termină cu „happy end”. Din păcate.
Mai jos câteva rânduri pe lângă care n-am putut să trec fără să las sub ele amprenta creionului:
„Cred că voia, așa cum vor toți părinții și stăpânii de animale, recunoștință.”
„Limbile se încurcă și îmi amorțesc creierul. În ce limbă să vă caut? În ce limbă să vă iert? De ce nu v-a spus nimeni că mai bine rămâneți morți? Morți, m-ați fi iubit mai tare. Morți, v-aș fi iubit mai tare.”
„Fetele devenise femei. Le crescuseră sânii, dar nu și inimile.”
„Așa sunt eu. Așa am fost de mică. Dacă îmi face cineva un bine, mă simt îndatorată, iar binele lui mai mult mă arde cât mă încălzește.”
„Oare voi m-ați fi bătut dacă nu m-ați fi aruncat? Ale voastre bătăi m-ar fi durut la fel de tare? Mai bine e să cheltui bani decât inimă. Banii cresc la loc mai repede.”
„După câte trădări se înnegrește inima unui copil?”
„Femeia aceea care a născut un băiat mort – m-am dus la ea – mi-a spus că, oricum, se consideră mamă. Toți ajungem acolo – și viii și morții, și ceilalți între.”
„Atât îmi amintesc de la orele de pregătire pentru viață: cârnațul de ciocolată și cusutul în cruciuliță. Cu alte cuvinte pentru viață am ieșit din școală pregătită beton. De restul – tac. Nimeni nu m-a pregătit de viol. Nimeni nu m-a pregătit de trădare. Spălat, mâncat, culcat: asta trebuia să știe o femeie. Nimeni nu mi-a spus că va veni o zi în care bărbatul meu… se va căca în mâncarea mea și va pleca… Cam așa a fost pregătirea noastră pentru viață. Primești bătaie – freci un cârnat de ciocolată. Naști un copil bolnav – coși o batistă în cruciuliță.”
„În Moldova sunt plecată, în România sunt venită.”
„Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie.”
„Mă schimbasem și nu știam ce să fac cu mine cea nouă.”
„Sunt și vieți care nu știu să plece la timp.”
„Cu dragostea, Lastocika, să nu te încurci. Să nu fugi după ea, să n-o zgândări, nu-i place ei treaba asta. Dacă ți-a ieși în drum, apleacă-te și pune-o în buzunar. Dacă nu, n-o căuta singură.”
Lecturi plăcute!
VULPEA 