Poezii

Șapte lăcăți

28279798_1748740525172142_8112430033827465365_n

Eu cinci lăcăți am încuiat,

Acolo unde m-a durut.
Iar cheile le-am aruncat
Și m-am clădit din ce-am avut.
Am încercat să simt din nou,
Dar iarăși mult prea a durut.
Căci viața e-un cazinou
Și am pierdut tot ce-am avut.
Am atârnat iar o lacătă
Că mult prea multe mă dureau
Și m-am crezut eu vindecată
Dar fierile mă garboveau
Când dezbrăcată mă priveam
Simțeam că ruginesc cu ele
Le mângâiam și ma-ntrebam
De ce-o fi oare-așa de grele?

Am încercat din nou să cred
În oameni, vise, Dumnezeu
Să râd, să cânt, să zbor, să sper
Să fac ce-mi place, să fiu eu
Însă din nou tare-a durut
Și-atuncea eu am încuiat
Ultimul lacăt ce-am avut
N-am mai iubit și nici visat
Dar greu e să respiri când ai
În piept șapte lăcăți închise
Oare cum plângi? Ce zâmbet ai?
Acum acestea-s interzise.
De ce oricum mă doare-n piept?
De ce mă gârbovesc mai tare?
E-atat de dur, cât de nedrept
Câte lăcăți să mai pun oare?
Iar într-o zi de luni am scos
Cel dintâi lacăt ce am pus
Un lacăt dur, orgolios
Și rana eu cu grija-am uns
A doua zi am scos furia
Un lacăt mare, negru, greu
Lăsat-am in loc bucuria
Să se strecoare-n pieptul meu
Pe-al treilea lacăt scris- frică
Acesta a fost greu de scos
Și acum mă tem la o adică
Dar fierul greu mi-e de prisos
Lacata din a patra zi
A fost dezamăgirea
Eu n-am crezut că pot iubi
Ei am crezut că-asa mi-e firea
A cincea zi i-a nepăsării
Și am găsit tot ce câdnva
Eu am iubit și-am dat uitării
Pentru că prea mult mă durea
Lacătul șase am crezut
Că nu-l mai scos în nici un fel
“Ura” eu greu am desfăcut
Căci a fost lacăt de oțel
Iară duminică în zori de zi
Am descuiat lacătul șapte
Acum pot râde, pot iubi
Și pot dormi noapte de noapte
Lacătul ăsta era enorm
Și plin de spini și ruginit
Uitat de mult. Canceriform
În pieptul meu înțepenit
Se numea 7- necredința
A fost ultimul pic în mare
Așa mi-am scris chiar eu sentința
De om ce este viu, dar moare
A fost atât de minunat
Să las eu pieptul găurit
Să fie din nou luminat
Să-l las cuprins. Să-l las iubit
Paisprezece găuri au rămas
In pieptul meu și-așa rănit
Dar toate ele m-au învățat
Să nu încui ce am trăit
Acum las fluturii din piept
Naivi să zboare spre lumină
Și de s-or arde, eu îi aștept
Acasă-n mine iar să vină
Fragile-aripi să le-ngrijesc
Să-i las sa moară de o fi
Dar să le spun cât le iubesc
Chiar de le-i dat numai o zi
O să mă doară încă, știu
Dar așa sunt vie, așa trăiesc
Căci într-o zi va fi târziu
Să sper, să cred și să iubesc
Anastasia Popescu
27 februarie 2018

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s