Povara “Tu, copile, ești sensul vieții mele”

Dar mie acest sac nu-mi trebuie. Eu îl am pe al meu. Și eu în viața asta visez să zbor, iar ca să zbor am nevoie să mai cotrobăiesc prin torba din spatele meu și să arunc de prin ea ce mai e pe acolo. Să învăț să îndrăznesc să pun la îndoială, să renunț, să devalorizez… Iar tu, îmi pui colac peste pupăză sacul tău în spate. Plin de frici, neîncredere, de greșeli și lipsuri. Eu ce să fac cu el? Eu nu l-am cerut! Exact așa cum nu ți-am cerut să mă concepi și să mă naști ori să faci ce ai făcut pentru mine ori poate toate câte nu le-ai făcut. Exact așa cum nu port nici o datorie pentru că am venit pe lumea asta prin tine.

Când cineva spune “copilul e sensul vieții mele” eu aud: “nu știu ce să fac cu mine decât să mă duc cu tot cu cap în rolul meu de părinte, nu știu ce îmi este interesant, ce pot, ce mă face să mă simt bine, nu știu să fac și altceva pe lângă asta. Nu îmi pot asuma responsabilitatea cuvenită față de propria mea persoană, viață, realizare și fericire și îmi fac responsabil de asta copilul, fără voia lui, și așa îl îndatorez față de mine. Nu știu ce să fac cu această responsabilitate, mi-e greu să mi-o asum și de aceea i-o dau copilului meu. Mai mic, mai slab, mai puțin experimentat decât mine. Așa îmi asigur motiv pentru sacrificiul meu necerut și neapreciat de nimeni. Așa o să am de ce „să scot ochii”, să manipuleze și să controlez”. Și mai și este când un părinte a lipsit ani buni din viața unui copil, apare și spune „Tu ești sensul vieții mele! Tu ești tot ce am!” Taa-daaaam! De unde și până unde? Eu nu am nevoie să fiu sensul vieții pentru nimeni.

Fiecare trebuie să devină sensul propriei vieți și fiecare este responsabil pentru propria persoană. Viața nu se oferă cu împrumut și nici la procent. Nimeni nu este dator nimănui cu nimic și asta a fost una dintre cele mai eliberatoare descoperiri pentru mine.

Copilul meu, la rândul său, nu este centrul universului meu și nici sensul vieții mele. Mi-a trebuit ceva timp și multe „cucuie” în fruntea mea și în fruntea copilului meu (pe care tot eu i le-am făcut) ca să înțeleg asta. Nu cresc un sclav, nu sunt bancă să dau credite de grijă și iubire sau mâncare și haine. Îmi iubesc copilul. L-am născut ca să-l iubesc și apoi să-l las să plece, iar eu o să-l aștept cu drag și dor și o să-l am pentru totdeauna în inima, sufletul și mintea mea. Fac tot ce pot pentru el, iar când simt că rup din mine prea mult ca să fac ceva, mă opresc și-mi amintesc de propria persoană și de faptul că am venit pe lumea asta în primul rând pentru mine. Îl pup, îi spun că-l iubesc, că-i port grija chiar și atunci când nu sunt lângă el, că fac tot ce-mi stă în puteri și merg să mă fac fericită.

Apariția pe lume a copilului meu e cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat. Dacă  reușesc să depășesc propriile mele bariere de fiecare dată înțeleg că el este cel mai de preț învățător pe care îl pot avea. Dacă știu să văd! Îi sunt infinit de recunoscătoare că a venit în această lume prin mine și că alături de el învăț atât de multe. Ne învățăm unul pe altul. Dar nu vreau să-i pun în spate propria mea nefericire, vreau să fiu fericită și împlinită și să învețe și el asta de la mine – să înțeleagă cine este, ce vrea, ce-i place, ce îl face fericit și să ia toate astea de la viață.

Citisem în “Cartea despre copiii” de Osho – dragostea dintre părinte și copil e ca un râu – curge mereu de la deal la vale și niciodată invers. E valabil și pentru darul vieții, el nu poate fi o datorie pentru că pur și simplu nu are cum să fie răsplătită, decât să transmiți mai departe, să dărui și tu viață. Și darurile rămân a fi daruri – făcute cu și din dragoste fără să aștepți ceva în schimb.

Pentru că, drag părinte care “trăiești pentru copil”, există o mare diferență între a face tot ce poți pentru părintele tău (într-un mod sănătos pentru tine și el) din dragoste, din recunoștință, atașament și respect; și dintre a face asta pentru că duci în spate un sac ce nu este al tău.