Mama are cel mai cuceritor zâmbet din lume. Când zâmbește, alunica de pe buza superioară se ridică spre soare și-l cucerește și pe el. Când zâmbește, buzele ei etalează niște dinți albi, drepți, de parcă au fost pictați de cineva, atât de proporționali sunt. Zâmbetul mamei deschide uși, leagă prietenii, înveselește copiii. Mama adoră copiii!
Dar ochii mamei… Mama are ochi negri, adânci, ochi în care te poți îneca dacă te uiți țintiș. Mama are ochi profunzi, dar care sunt de o tristețe rară. O tristețe de nevindecat, adunată acolo de zeci și zeci de ani ca într-o debara a sufletului, unde depozitează tot ce nu vrea să-și amintească.
Mama are părul moale, mătăsos și subțire. Păr în care îmi înfășuram mâinile de copilă și adormeam mulțumită. Păr din care am făcut coafuri de rând cu cel al păpușilor și în care am încleiat bomboane adormind. Mama nu s-a supărat niciodată. Ea a tăiat ce nu a putut descâlci și a zâmbit. De dragul meu a „tăiat” și câte o bucată din zâmbet și din seninul ochilor.
Mama are mâini de aur. Mâini cu care a construit două case și care au crescut singure un copil. Mâini care au oferit acestui copil tot de ce a avut nevoie și chiar mai mult de atât. Mâini care au știut mereu să rupă din puținul lor și să împartă și altora. Mâini care au uitat cum să danseze o horă, să se alinte cu o cremă bună, să țină un păhar de vin bun și parfumat, să îmbrace un inel… Mâini care abia așteaptă să-și îmbrățișeze nepotul.
Mama are sufletul nemărginit ca universul și e la fel de plin de stele. Mama are sufletul imens, în el e loc pentru oricine. Chiar și pentru cei care atunci când i-au bătut la „ușă” au intrat cu încălțămintea plină de noroi, peste trăiri, sentimente, vise…
Mama are cel mai frumos zâmbet, cu el poate cuceri și poate umple de speranță pe oricine, numai nu și propriii ochi.
VULPEA 