În zeci de inimi, poate mii,
Se-ascud doruri de copii.
Și-n hrinci de pâine gros tăiate
De mâini muncite, ‘ndepărtate.
În ierni trăite-n alte limbi,
Prin fulgi în care doru-ți plimbi.
În sărbători ce sunt departe
Și în ștampile-n pașapoarte.
Și dorul nostru-i semănat,
Prin lumea toată înșirat.
Ascuns prin turți și cozonaci
Și dorul asta nu-l împaci.
Doar poate-l potolești puțin,
Cu o plăcintă și cu vin.
Și poate -un pic îl mai alini,
Când te întorci la rădăcini.
Și oare câți ochi plâng odată,
Prin case, perne, pe la poartă?
Și oare câte rugi răsună?
Rugi ce ne-aseamănă, ne-adună.
Și oare câți noi am fugit,
Am plâns, căzut și izbutit?
Și oare câți acuma stau
Și doru-i tot de preț ce au?
În globuri roșii-aurii,
Răsună glasuri de copii.
Copii ce cu omăt se bat,
Copii porniți la colindat.
Copii în brațe la bunici,
Copii cu șotii mari și mici.
Copii crescând care vor ști
Că doru-n fulgi poate trăi.
Într-un lighean plin de plăcinte,
Mâncate pe soba fierbinte.
Într-un mâner de poartă veche,
De-acolo doru-i și începe.
Din frunze, dealuri și din vii,
Făcute-s doruri de copii.
Copii ce au copiii lor.
Ei ce-au iubit acum e dor.
Anastasia Popescu
18 noiembrie 2017
VULPEA 