Nașterea pentru mine a fost o traumă. Din acest motiv am evitat atât timp să scriu despre asta. Chiar și acum aproape 3 ani când am organizat protest în fața Institutului Mamei și Copilului alături de alte mame care au avut de suferit în urma grosolăniei și incompetenței unor cadre medicale, apoi am pornit o campanie de istorii asemănătoare celei de acum, chiar și atunci nu am scris despre CUM AM NĂSCUT eu. Și în sfârșit am prins la curaj.
La 39 de săptămâni de sarcină am ajuns la Institutul Mamei și Copilului având indicație spre a fi internată acolo din cauza tahicardiei mele. Locuri în saloane nu mai erau. Așa că mi s-au adus niște scaune de pe hol, s-a pus o saltea și „Welcome” dragă gravidă, fă-te comod. Am spus că nu o să dorm pe așa pat în așa condiții. Pe el pur și simplu nu încăpeam. Eu nu puteam dormi normal nici pe dormitorul meu de acasă, da nu tocmai pe acest „pat” ca la gară. La aerele mele de „prințesă” mi s-a răspuns „Aiși nu țâi hotel!”. Nu am acceptat să dorm pe acel pat improvizat, așa că asistenta medicală mi-a permis să merg acasă să dorm și să vin a doua zi poate se eliberează vreun pat și să aduc o ciocolată pentru că m-au lăsat să dorm acasă. Mi-au zis și de care.
Copilul meu nu a așteptat până sâmbătă și a decis că vrea să vină pe lume pe 17 octombrie 2014. Vineri. Pe la ora 22 aveam deja contracții regulate. Îi spun asistentei, ascultă fătul, spune că „aparatul nu vede niș o contracție”. Eu îi spun că nu am mai născut și nu știu cum îs contracțiile, dar simt dureri, simt cum uterul se încordează și că aceste încordări se repetă regulat cu un interval tot mai scurt. „Nu-s contracții aestea, eu contracții dam de-o viață văd”. Ok, merg în salon, vorbim cu alte mame în așteptare, râdem. Eu tot cu ochii la ceas. Durerile mele veneau din 5 în 5 minute. Mă duc iar la asistentă. Vizibil deranjată îmi pune iar centurile de la „aparat”. Verdictul „nu-s contracții aestea! Amuș chem medicul”. Vine alt ginecolog. Mă examinează. „Dacă tot așa o să te doară, mă chemi peste o oră”. În scurt timp am chemat-o iar. Iar sus, iar examinat. „Ia-ți hainele și hai sus că naști!”.
Mă urc sus, între timp vine soțul. Sus alți doi ginecologi, hai la examinat. Se uită. Eu ies. Îi aud de pe hol în timp ce mă țineam de pereți de durere deja:
– Trebuie să îi facem cezariana (domnul șef de secție a zis).
– Nici un fel de cezariana las să nască singură că eu am obosit deja atâtea cezariene az. (domnul care urma să facă cezariană).
Între timp deschide la ei ușa o doamnă care nu am mai înțeles cine era și strigă, în timp ce eu tot acolo pe hol stau: – Mai repede, femeia naște!
Foarte repede m-au dus pe masa de operație, mi s-a făcut anestezie epidurală. Când am auzit plânsul lui Cosmin mi-au dat lacrimile „Hai și parcă doamni ferești!”. Nu-i doamne ferește, că eu îl aud pe Cosmin cum plânge pentru prima dată de 3 ori pe săptămână! Nici măcar nu l-au întors cu fața spre mine ca să-l văd. Atât de mult am vista la acel moment, la cum va sta pe burta mea, iar ei nici măcar nu mi l-au arătat. Asta m-a traumatizat mult.
Am stat două ore în salon după cezariana și soțul meu s-a tot dus întruna să ceară să îmi fie adus copilul. După două ore l-am văzut pe Cosmin al meu. „OOOO DOAMNE!” am strigat eu fericită! „Ce o doamne? ” au zis doamnele cu dispreț. A urmat o noapte în care în doi l-am privit pe Cosmin fericiți că în sfârșit e în brațele noastre.
A doua zi. Am crezut că tot coșmarul s-a terminat, iar el era în deplină desfășurare. Dimineața, intră un cap pe ușă:
– Mămica, mămica! Care-i mămica? (noi 4 în salon)
– Popescu! Cine-i Popescu?
-Eu.
– Chiar amu e copchilu și hai la uzi la cap. Uite în coridor te așteaptă 10 mame, da tu stai aiși întinsă!
– Și eu de unde să știu că ele pe mine mă așteaptă?
– Chiar amu e copchilu și hai!
– Eu aseară am avut cezariana, eu nici nu mă pot ridica, iar copilul are 4 kg jumate. Eu nu pot.
– Dă-l încoa la mini!
– NU!!! S-a trezit mama din mine. O să vină soțul și o să-l aducă el.
Trântitură de ușă.
Peste jumate de oră intră altă doamnă medic care a asistat la nașterea mea. Nici nu am mai înțeles cine era.
– Ce mămica, cum te simț?
– Mă dor sânii tare, îmi sunt răniți.
– Dă cu ablipihî! Da soțu unde-i?
– A plecat acasă?
– Da când vine?
– Nu știu. Mai târziu.
– Da ce ție bani nu ți-a lăsat?
Creierul meu „afighești” în momentul acesta. Și nu generează nici o reacție câteva secunde.
– Nu, nu am bani la mine. Unde să vă găsească soțul?
– Vin eu! Peste cât?
– Peste o oră.
Fix peste o oră doamna e pe loc:
-Ce, încă n-a venit soțul?
– Încă nu. Peste o jumate de oră, e în drum. Unde să vă găsească?
– Nu, nu. Vin eu!
Peste jumate de oră „tut kak tut”.
– Bună ziua. Ce, a venit soțul?
-Bună. Da.
Îi pune soțul în buzunar, vreo 100 de lei dacă nu mă înșeală memoria acum. Doamna se uite în buzunar și zice:
– Ei lasă, îi bun.
Intră un pediatru, ne face proaste că nu știm a face masaj la un copil cu ulei. Peste jumate de oră vine alt pediatru și ne spune în nici un caz să nu folosim uleiul. Vine infiermiera, dă de două ori cu mopul peste gunoi și praf, se plânge ceva că numai ea aici lucrează. Toate îi întind câte 5 lei. Am fost internată de două ori. Am plătit pentru reparație de două ori. Asta în timp ce „Renaște Moldova” era în plină campanie. Electorală.
Vine ginecologul din secție. Foarte nemulțumită de viață, lucru și paciente. Mă duc la ea a treia zi. O întreb când mă externează? „O să vedem. Poate luni!”. Eu în regulă, copilul tot! Mă duc luni ia.
– Când mă externați?
– Nu știu, o să vedem!
– Doamnă am nevoie să mă spăl, am născut trei zile în urmă, am nevoie de o baie. Sânii îmi sun tari, mă dor, am nevoie să storc.
– Du-te la baie și stoarce!
– La baie nu-i nici apă caldă. Acasă am pompă.
– Vaț diprins tăti cu apă caldă șî pompi. Iati mă rog, eu tot am născut prin cezariana șî am stat 7 zile în spital. Șî tu a sî stai!
– Dacă e așa, eu plec și singură de aici.
– Du-te! Da eu nu răspund când o sî vină soțu tău și o să crească copchilu fără mamă.
Am mers la pediatru. Unica de până atunci care m-a liniștit. Mi-a spus că e tot normal și că ea nu are pretenții la copil și ea îl externează pentru ce îi sunt foarte recunoscătoare. Îmi pare rău că nu țin minte numele ei ca și a celorlați „eroi”. Mi-am luat copilul și am plecat acasă. Am fugit din spital. Fără să fiu externată. Iar acasă în sfârșit am dormit, am făcut baie. Acasă era liniște.
Așa se naște la noi. Chiar și cu bani, cu bani mulți se poate naște aiurea. Cineva mi-a spus că a achitat în SUA 400$ pentru naștere. Eu cam tot atât, neoficial, mult prea mult pentru Moldova și am avut parte de o tratare care lasă mult de dorit. 350 de euro pentru o naștere. Asta pe lângă dă la unu, dă la altul, plătește pentru reparație, plătește ori nu ți se dă certificatul precum că s-a născut copilul. Atunci am sunat medicul căruia i-am plătit cei peste 300 de euro și i-am spus:
– Ați spus că nu mai achit nimic.
– Ei înțelegi, aici la noi e așa. Hai plătește măcar jumate. Adică cam vreo 100 și ceva de lei.
Sfârșit. Iată #cumamnascu eu.
VULPEA 