„Voi sunteți curajoși, de aceea plecați. Noi nu avem curaj” am auzit eu recent în repetate rânduri. Dați-mi voie să cobor de pe piedestal; eu nu am mai mult curaj decât alții. La început a fost entuziasm, apoi așteptare, apoi a venit momentul să ne pregătim de plecare și m-a inundat frica.
O frică enormă, cumplită și zeci de întrebări în capul meu. Teama că nu ne vom descurca, teama că nu ne vom adapta și mai ales că nu se va adapta copilul nostru, teama de nou, necunoscut, de sărăcie, de respingere, teama de dorul insuportabil. Și multe, multe altele.
Când am început să vindem mașină, garaj și multe alte lucruri, am simțit cum lumea mea, lume pe care am creat-o cu efort, răbdare în atâția ani, acum se dărâmă. Ca un puzzle care își pierde piesele. M-a cuprins jalea când mi-am vândut bicicleta, când am vândut mașinuța copilului meu în care adoram să-l privesc cum șofează singur. Dar tot aici aș vrea să spun că el a reacționat mult mai bine decât mine. Eu i-am explicat că mașina e prea mare și nu o putem lua cu noi în avion. O vindem, iar banii îi luăm cu noi și acolo o să cumpărăm alta. El a zis că vrea mașină „pink” sau maro 🙂
Stăteam lipiți amândoi de geam și ne uitam cum soțul a vândut mașinuța, l-am întrebat pe Cosmin dacă e trist, el a zis:
– Nu! O să comanăm (cumpărăm) alta.
Nu a fost simplu să decidem să plecăm, nu a fost simplu să dărâmăm conștient bucată cu bucată micul nostru univers. Nici acum nu e simplu când suntem în prag de plecare. Moral sunt pregătită, dar începe să mă cuprindă melancolia. Încep să-mi iau rămas bun de la oameni și locuri, să profit de somn pe patul meu și pe perna mea. Deși nici somnul nu mai e același de vreo săptămână. Ca să nu mai spun că atunci când am început pregătirile de plecare m-am prăbușit în două săptămâni de migrene insuportabile și practic nu mă ridicam din pat. Tot de frică.
Aseară înainte de culcare Cosmin mi-a zis: „Ata e casa noatră, îmi pace casa ata. Nu veau altă casă. Nu veau plecăm” și asta nu e simplu să auzi. L-am cuprins și i-am spus că-l înțeleg că îi este trist că plecăm din casa noastră, că nu o să-i mai putem vedea pe oamenii dragi nouă sau nu o să mai putem merge în parcurile pe care le iubește atât de mult. Dar totodată sper că o să descoperim și în noua noastră țară parcuri frumoase și o să găsim o casă pe care o vom îndrăgi, o s-o facem frumoasă și o să ne simțit bine în ea.
– O să avem și masă, mama?
– Sigur iubire! Și scaune și pat în care o să dormim mama, tata și Cosmin. O să luăm și perna asta cu urs cu noi.
– Perna meaaa! și a cuprins-o dulce cum numai el poate.
– Acasă e acolo unde suntem noi toți împreună.
Înțeleg că e mai simplu să rămână totul pe vechi și că obișnuința își spune cuvântul. Dar mai știu că pentru a pune în dulap haine noi, trebuie să le arunci pe cele vechi. Nu știu cum ne va fi acomodarea, nu știu cum va fi noua noastră casă, cât de repede o să găsim un serviciu sau în cât timp o să învățăm bine noua limbă. Știu că plecăm și că asta ne-am dorit și ne dorim și acum. Știu că nu e simplu. Am un șir de temeri, iar curajul vine în timp.
După ce-am lăsat frica să mă copleșească, am zis că așa nu se mai poate. Mi-am făcut în mintea mea o listă cu „de ce să rămân” și „de ce să plec”. A fost o alegere conștientă. Una care inevitabil aduce cu sine frică, dor, stres, tristețe. Dar care în același timp e plină de speranță, de oportunități, e o aventură chiar, o nouă provocare. Și cumva provocarea asta mă face să mă simt vie.
Cineva ieri mi-a spus că emigrarea e o mică moarte. Cam așa simt. Lumea în care am trăit până acum: confortul, rutina, locurile… mor pentru mine. Eu cea care am fost parte a acestei lumi, eu ceea ce însemna EU până acum, încet – încet dispare și asta e o mică moarte.
Mi-au dat lacrimile când am revăzut acum două zile locul unde ne-am întâlnit cu soțul meu pentru prima dată.Am simțit o fericire împletită cu melancolie atunci când ne-am plimbat prin locurile unde stăteam la întâlnire. Mi-a stat un nod în gât când îmi priveam fiul care alerga prin ograda bunicii lui și râdea zgomotos, am simțit că eu sunt cea care-l privez alergatul prin această ogradă. Am avut perioade în care îmi venea să-mi cuprind casa și să n-o mai las din brațe. Seri în care încercam să nu adorm ca să simt cât e de bine în casa mea, în patul meu.
Mă uit în calendar și mă năpădesc fluturii în stomac și furnicile pe spate. Părinții ne roagă să nu plecăm. Dar noi avem un vis și un drum în viața asta pe care trebuie să-l parcurgem deși poate nu o fi simplu la început. Cândva mi-am notat un citat în agenda mea la care revin ori de câte ori sunt în impas: „Nimeni nu a spus că va fi simplu. Dar merită”. De câte ori revine frica, nesiguranța, întrebările în capul meu, îmi amintesc de o frază găsită în una dintre cărțile lui Osho „Viața e un vis. Și chiar este” și oare cine se mai stresează că în vis a emigrat? 🙂
A.P.
VULPEA 