Istoria unei trădătoare

Mama a apucat drumul străinătății ca mulți alți părinți și copii din țara noastră.  În anul 2000 a plecat la muncă în Rusia. Lucra vânzătoare de pește. Prima lună până a luat salariu dormea sub taraba din piață. Nu avea bani de chirie și nici de trăit în vagoane, cum obișnuiau mulți moldoveni. Dădea seara în primire șefului banii și marfa și se pornea „acasă”. Când piața se golea se strecura înapoi și se culca sub masa la care vindea. Se încolătăcea ca un câine, își întemnița lacrimile în suflet și adormea cu gândul la mine, plină de speranță că măcar eu dorm într-un loc mai cald. 

Îmi povestea că încerca din răsputeri să nu plângă căci îi înghețau lacrimile pe obraz și îi era frig. Era jumătatea lui noiembrie și așa încolotăcită sub masă, învelită cu haine și suflând în pumni a dormit o lună. După ce a luat primul salariu și-a permis să închirieze o cameră într-un apartament, împreună cu alte femei. Deși lucra toată ziua în frig (doar cine a fost iarna în Rusia știe cum sunt frigurile acolo), era bucuroasă că noaptea dormea la cald.

Așa a muncit mama vreun an de zile. Apoi a revenit în țară. Pentru că trebuia să cumpere o casă și-a dat seama că ar fi mai bine să plece în Europa. Noi am rămas fără acoperiș deasupra capului după ce tatăl meu a convins-o pe mama să vindem apartamentul în care locuiam (cumpărat de ea) și să plecăm în căutarea unei vieți mai bune în România. Apartamentul l-am vândut, în România am plecat. Într-o dimineață tata a luat toți bani și nu l-am mai văzut. S-a dus să se însoare. A trecut timp și mama a fost nevoită să mă lase să locuiesc un timp la tata și noua lui soție. Altă soluție mama nu a avut. Când a revenit din Rusia i-a dat toți banii agonisiți, tatălui meu, ca acesta să-i permită să mă vadă.

Am stat cu ea vreo săptămână înainte ca iarăși ea să plece. Într-o dimineață de sub cămașa de noapte i-am zărit picioarele găurite. Am întrebat-o ce a pățit. „Mi-a căzut carnea de pe picioare, de la frig. Lasă că aproape mi-a trecut”, m-a mângâiat ea pe părul meu moale, cu mâinile ei aspre și crăpate.

A plecat în Italia. „La șters funduri de moșnegi”. A lucrat pe la babe care au aruncat în ea cu mâncare, nu au lăsat-o să mănânce, au scuipat-o și lovit-o. Le-a îndurat pe toate pentru că tot ce-și dorea era să cumpere o casă în care să locuim. Numai ea știe cum răbda, cum lucra și de unde găsea bărbăție să le înfrunte pe toate. Numai ea știe ce se petrecea în sufletul ei când tata sau noua lui soție, îi închidea telefonul când îi auzea vocea, pentru că nu-mi permiteau să vorbesc cu ea. Numai ea știe cât au costat-o 12 ani din viața ei, departe de mine, într-o lume străină, muncind și iar muncind.

Acolo e un nimeni, așa cum îmi spune chiar ea: „Sunt un gunoi al societății, o slugă. Oricât nu ți-ar zâmbi italienii, oricum o să te socoată mai prejos decât ei”. E o menajeră. Nimănui nu-i pasă că are studii medicale, că  a fost cândva stimată în societate și că a avut un statut social. Aici e privită ca o trădătoare. Când vine acasă, lumea are senzația că e plină de bani, dacă muncește „la” Italia și încearcă să o scurgă de ei. „Sunt ruptă de societate”, îmi spune ea. Nu-și are locul său nici aici, nici acolo.

Acum tot e în Italia la muncă. Seara vorbim pe skype și îmi spune că s-a săturat să lucreze în „coabe” de moșnegi, în „oftigă”. „Vreau acasă! Mi-e așa de dor de casă că m-aș porni pe jos!”. Apoi își șterge lacrimile și își zice (mai mult ei decât mie), că trebuie să fie tare, că o să fie totul bine și că nu trebuie să-mi umple mie capul cu „prostiile” ei. Dar cui să-i mai spună, dacă nu mai are pe nimeni?

Acum un an mamei mele i-au depistat medicii o boală grea. Deși ia de câteva luni tratament, acesta nu prea are efect, iar medicii sunt pesimiști în prognoze. O rog să vină acasă, spune că nu poate, căci primește tratament acolo și că trebuie să lucreze. „Dacă nu mă mai iau cu lucru…”. De la tratamentul pe care îl ia are grețuri, vome, febră, slăbiciuni, dureri de mușchi și oase, i se fărâmițează unghiile și poate și altele pe care nici nu mi le spune.

Scriu și mi se frânge inima când mă gândesc că nu sunt în stare să o aduc acasă. Nu o pot ajuta pentru că ea vrea să mă ajute să nu ajung precum ea. Mă uit seara la chipul ei obosit și mă întreb „De ce?”. Câtă durere poate suporta un om, o femeie, o mamă?

Astăzi mi-a spus că ce o fi, o fi. Eu i-am spus că prea mulți ani am trăit fără ea și acum nu are dreptul moral să mă priveze de fericirea de a o avea lângă mine măcar la bătrânețe. Ea trebuie să-și vadă nepoții, să se joace cu ei și să-i învețe să coloreze. Eu am nevoie de ea, mai mult ca niciodată, cu fiecare an tot mai mult și mai mult. Nu! Nu am învățat să trăiesc în lipsa ei, fie și după atâția ani. Mi-e dor de ea! Mi-e dor de ea veselă, glumeață, așa cum e ea de fapt!

De multe ori am auzit că mama e o trădătoare. Este! Și-a trădat visele, feminitatea,  s-a trădat pe ea însăși și s-a sacrificat pentru mine. Poate se gândește serile la cum ar fi putut fi viața ei, poate se gândește la aceste trădări proprii… Dar nimeni, NIMENI nu are dreptul să o numească trădătoare, mai ales țara ei; pentru că cea care a trădat-o cu adevărat a fost chiar țara.