E seară, e răcoare, iar eu stau pe malul mării. Bate ușor vântul, lemnele trosnesc în foc, iar valuri se zbuciumă bezmetice. Se trântesc pe nisip, se dau cu capul de stânci. Se auto-pedepsesc.
Privesc brațele focului ce se înalță spre cer și scântei ce se topesc în negura nopții. Simt valurile reci ce îmi ating vârfurile degetelor de la picioare. De aici de pe mal pot să mă iubesc cu marea în singuranța, fără să îmi fie frică de ea.
Stau în splendoarea singurătății. Eu cu mine și gândurile mele. Mă întind pe nisip și privesc spre stelele ce mor și se nasc la nesfârșit. Stelele nu au frici și nici vinovății, ele pur și simplu se nasc, strălucesc, apoi mor. Ele pur și simplu pot fi iubite, fără să fie urâte în același timp. Ele nu au nevoie de iertare. Stelele sunt doar lumină.
Iubesc acest mal. Cu răcoare, foc și zbucium, cu stele și nisip. Cu singurătate. Mă refugiez aici ori de câte ori am nevoie să plâng că nu mai pot și nu mai știu, că m-am rătăcit, că i-ar m-am trădat, că am nevoie de iertare, că obosesc…
Vin aici și îmi încălzesc mâinile deasupra focului, las stelele să se oglindească în ochii mei, chem valurile și alung gândurile. Respir.
Pe acest mal găsesc puteri să continuu să caut răspunsuri, să recunosc că am greșit, că sunt om, că mă doare. Aici mă caut pe mine. Aici găsesc puteri de fiecare dată ca să nu renunț.
VULPEA 