Am umblat ani de-a rândul prin lume fără o parte din mine. Am încercat să bag în acest gol tot ce-am putut băga: oameni, mâncare, țigări, singurătate, pisici, ură. Am vrut din răsputeri să mă completez la loc și să nu mai simt că bate vântul prin mine, prin acea gaură enormă. Dar tot ce băgam acolo nu făcea gaura decât să doară și mai tare, pentru că nu se potrivea. Pentru că nu era al meu.
Am renunțat. M-am conformat. Așa sunt eu. Cu o gaură în spate, cu o piesă lipsă. Am pierdut-o pe undeva și asta este.
Mergeam așa pe străzi, prin casă, prin viață, prin mine. Cu o gaură în spate. Cu o gaură cu mărginile cicatrizate și uscate. Cu un gol ce nu-l mai putea umple deja nimic, nici pentru o scurtă perioadă de timp. Nici nu mai încercam. E golul meu. Il iubesc, căci îmi aparține.
Și într-o zi! Într-o zi am intrat în casa unde nu am mai fost mai bine de 10 ani. Casă în care am trăit multe, am crescut, am plâns, am fost fericită, plină de dor și de speranță. Am intrat plină de frică în acea casă și chiar de la intrare mi s-a făcut cald. Cald cum i se face unei palme ce cuprinde o pâine proaspăt scoasă din cuptor. Cald cum i se face unui copil pe care mama îl strânge la piept. Cald precum o zi de vară. O zi din vara mea.
Am cuprins casa cu ochii. Și cu inima. Și apoi lângă ușa salonului am zărit! Bucata pierdută din mine! Piesa mea lipsă. Am luat-o de jos și am pus-o în buzunar. Am ieșit din casă cu bucata de mine. Am șters-o de praf și am lăsat-o! Am lăsat-o să revină la locul ei, să se cupleze perfect în locul de unde a fost smulsă. M-am luat pe mine acasă. În mine. Pe toată!
M-am simțit plină. A mea. Eu! Am simțit că sunt întreagă și în fața ochilor mei închiși au început să alerge amintiri: zâmbete, joacă, dor, râs, iubire, căldură, mama, tata, eu, mama vitregă, surorile vitrege, familia mea, mare și neobișnuită. Viața mea!
Am adormit pe drum. În mașină. Cred că pentru prima dată. Dorm cam aiurea. Am dormit aiurea! Acum sunt completă, sunt eu, sunt a mea. Pot dormi liniștită. Pot trăi liniștită!
VULPEA 