Sunt succesoarea generației familiilor fericite, fac parte din generația copiilor educați prin telefon, preced generația celor educați prin internet.
Am fost copilul tuturor: al părinților, al învățătorilor, al psihologilor, al asistenților sociali, al guvernului, al societății, dar în fond, AL NIMĂNUI!
M-am întors multe seri într-o casă ”rece”, unde vorbeam singură cu mine. Am petrecut multe sărbători de una singură, privind cu nesaț la sărbătoarea trecătorilor sau a vecinilor. N-am știut ce-nseamnă să vin acasă și să găsesc mâncarea caldă, casa curată, n-am avut cui să-i reproșez că nu vreau să duc gunoiul sau să-mi strâng hainele de prin casă. Am fost un copil și totodată un matur într-un singur corp.
Am știut să-mi respect mama și promisiunile față de ea, deși nici măcar nu avea posibilitatea să verifice acest lucru. Am fost acel copil cărui profesorii îi spuneau: ”s-a dus măta și te-a lăsat pe capul meu”, deși niciodată nu am înțeles, cu ce eram eu mai deosebită decât copiii cu părinții acasă, pentru că veneam la școală, învățat lecțiile și plecam acasă, exact ca ceilalți.
Am fost cea dintre mulți alții despre care lumea spune: ”îi trimite mam-sa bani, o alintă, mai bine ar veni acasă. Lor le pare că cu bani îi vor crește oameni”.
Am fost cea care nu vroiam ca mama să vină acasă, pentru că după ce pleca iarăși, plângeam zile în șir și disperată o sunam rugând-o să revină acasă, să nu mai plece niciodată. Pierdusem capacitatea firească de-a comunica și de-a mă înțelege cu mamă și nici până astăzi n-am recăpătat-o în întregime.
Am peste 20 de ani, nu mai sunt copil, dar mă simt din ce în ce mai tristă pentru că am fost lipsită de copilărie, pentru că am fost singură, judecată, neînțeleasă, învinuită.
Fac parte din generația copiilor educați prin telefon, am fost copilul tuturor, dar al nimănui. Sunt cea care m-am educat singură și tind să cred c-am reușit.
Anastasia Popescu
VULPEA 