A trecut mai bine de jumătate de an de când nu am mai scris ceva în Jurnalul meu de Emigrant. M-am blocat. Din cauza durerii, a criticii exterioare, dar și a celei lăuntrice mai mult, a nesiguranței. Am încetat să mai scriu în genere pentru că toate aceste luni m-am întrebat de ce fac asta, cine sunt eu să scriu, de ce să scriu, pentru cine? Aceste întrebări mi-au împânzit mintea și nu am mai putut scrie. Așa m-am scufundat în criza mea de identificare profesională. Așa am înțeles că tot acest timp nu mi-a fost dor de casă, de străzi, de piață, de aer, ci de mine. De mine cea care eram eu în țara unde m-am născut.
Cel mai dureros din toate s-a dovedit a fi pierderea activității mele profesionale. A ritmului intens pe care l-am avut în Moldova. Articole, consultații, întâlniri cu partenerii, evenimente, workshop-uri, chat-uri, telefoane după telefoane. Deși acest ritm te obosește inevitabil, înveți să trăiești așa și nu mai știi cum altfel. N-am știut nici eu. M-am simțit brusc aruncată din acest circuit. Și n-am știut ce să fac mai departe.
Mămica Alăptează a fost pentru mine unul dintre cele mai importante lucruri, cea mai importantă realizare profesională din viața mea, parte a familiei mele pentru că îi acordam timp și atenție aproape necontenit. Copilul meu profesional pe care mi-a fost atât, dar atât de dureros să-l abandonez. M-a durut atât de mult încât m-am anesteziat ca să nu simt nimic pentru că ar fi durut prea mult.
Și iată acum, când peste aproape un an de la venirea mea în SUA, a apărut mai intens ca niciodată întrebarea încotro o iau în sensul profesional, această durere a reapărut. Stăteam în fața calculatorului și încercam să pornesc un nou proiect. M-am enervat, am trântit, am închis și am înțeles că nu pot, nu vreau să găsesc puteri ca să construiesc ceva nou. Pentru că deja am făcut-o o dată, am depus atâta efort, suflet, dragoste, dedicație, timp, nopți nedormite, scris de articole cu o mână și cu copilul dormind pe mine. Atâtea emoții intense, atâtea succese, ziduri pe care am reușit să le și dărâmăm. Și acum? Acum pentru mine totul s-a făcut praf. Și am început să plâng și a început să mă doară, pentru că și anestezia are o durată limitată.
foto: primul workshop și primele consultații în maternitate (2015)
Mi-e dor. Mi-e dor de Mămica Alăptează, de fetele mele cu care am lucrat cot la cot, de toate mamele care ne sunau, scriau, veneau la evenimente, de workshop-urile noastre, de oboseala de după ele, de râsetele echipei noastre după evenimente, de organizarea Săptămânii Mondiale a Alăptării, mi-e dor să spun în microfon „Vă mulțumesc că sunteți și în acest an cu noi, e atât de important să vă vedem aici”, dar nu pot spune, pentru că eu nu mai sunt acolo. Pentru că tot ce-am creat e acum foarte departe de mine. Mi-e dor de mine. De mine cea care eram acolo, contopită cu Mămica Alăptează, ocupată, plină de ide și scopuri.
Multe nopți la rând am adormit în noua mea casă din SUA, imaginându-mi că sunt acasă în Moldova. Dorința mea cea mai arzătoare era să intru în casa mea. Să aud sunetul cheii care descuie ușa, s-o aud cum se închide, să las pungile jos, să mă trântesc pe pat și să-mi cuprind perna. Credeam că dacă o să revin în casa mea v-oi fi cea mai fericită. Iar când am revenit, n-am simțit nimic din toate astea. Am intrat doar într-o casă, de care începusem să mă desprind, unde lucrurile îmi păreau diferite decât le-am lăsat, străine. Am înțeles că sunt doar niște pereți și nu contează unde sunt ei, ci doar cu ce anume îi umpli tu și familia ta. Tot ce contează este ce ai în pereții corpului tău. De acolo vin toate. Din noi. Restul e doar o chestie de obișnuință.
foto: primul Marș al Alăptării (2015)
Tot acest timp mi-a fost dor de mine, de tot ceea ce făceam și însemnam eu acolo pentru alții și pentru mine, de satisfacția de-a mă simți utilă și de-a ști că ajut. Pentru că abia acum îmi dau seama de volumul colosal de lucru pe care îl făceam, de numărul de mame care ne scriau, sunau, ne citeau, pe care le-am ajutat pentru că asta îmi plăcea să fac. Pentru că așa mă umpleam de viață, știind că pot face ceva pentru alții. Fiind acolo la orice oră.
E greu să te desparți de ceea ce ai creat cu propriile mâini, e greu să pleci departe de ceea ce iubești, de ceea ce te-a făcut să te simți împlinită, vie, să te simți mai aproape de tine, tu cea adevărată.
Despărțirile dor și trebuiesc trăite așa cum sunt ele, cu lacrimi, tristețe, melancolie, dor. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Pentru că doar așa poți merge mai departe. Pentru că doar așa poți înțelege că tu te iei pe tine cea care ai fost acasă, oriunde pleci. Că cea care a făcut atâtea, a întors mulții, a iubit ce face, e aici, cu tine și ești tocmai tu. Nu ai pierdut nicăieri calitățile ce te-au motivat și fortificat să reușești tot ceea ce ai făcut acasă. Nu le-ai lăsat acolo, nu le-ai uitat, ele sunt cu tine și în tine. Iar când o să plângi atât cât ai nevoie, o să spui MULȚUMESC!
Mulțumesc pentru tot ce am avut, pentru tot ce am trăit, pentru toți oamenii pe care i-am cunoscut, pentru toate viețile în care am intrat, pentru toate emoțiile pe care le-am trăit atât de intens, pentru bucurii, pentru dezamăgiri, pentru lecții, pentru tot ce a fost și am creat alături de oamenii care au fost cu mine și au crezut în mine și nu au stat pe gânduri când am vrut să creez acest minunat proiect, s-au aprins și ele și lucrurile au luat foc atât de rapid și atât de frumos. MULȚUMESC pentru fiecare clipă și fiecare lucru pe care l-am învățat alături de voi colegele mele, parteneri, mame cu copii. Voi ați fost și veți rămâne o parte extrem de importantă din viața mea.
Cred că abia acum îmi iau adio și învăț să merg mai departe. Învăț să cred din nou în mine, să regăsesc acea licărire interioară care mă face să vreau și să pot să răstorn munți și să mă simt fericită.
foto: Marșul Alăptării 2016
P.S. Vă mulțumesc celor care mi-ați scris, mi-ați spus, m-ați oprit în parc când am revenit în Moldova pentru a-mi spune că mă citiți și vă place ce scriu și cum scriu, că așteptați și alte articole, că am reușit să ajut prin ceea ce am scris. Nu vă imaginați cât de mult au contat cuvintele voastre și cât de mult m-au ajutat în momentele în care mă întrebam la ce bun să mai scriu. VĂ MULȚUMESC!
VULPEA 