Vacuuuuuum…
O bulă protectivă s-a format în jurul meu. În ea se aude totul mai încet, multe prin ea nu ajung la mine. Se izbesc de pereți și nu îl pot străpunge. În jur forfotă, oamenii dragi plâng. Eu nu simt nimic. De ce? Cum am reușit să fac asta? Ce se întâmplă cu mine? Nu contează! Important că nu doare. Așa e mai ușor. N-aș putea găzdui în mine atâta suferință odată. Ce bine e în bula asta. În vacuum, în vid. Ce bine e când nu doare.
Aeroport. Despărțire. Toți plâng, ne îmbrățișează. Eu din bula mea scot forțat o singură lacrimă. Ce greu e să simți când ești piatră. Le dau din mână. Mă întorc. Înaintez. Scârț! Simt în spatele meu cum o mică fisură și-a făcut drum ca un pârâiaș pe coconul în care m-am ascuns. Prezentăm pașapoartele. Din stomac în gât vine un nod. Dureros și dur. Începe să doară, iar coconul e pe cale să explodeze. Un gând micuț-micuț îl poate face țăndări. Controlul bagajelor. Cu nodul crescând mă mobilizez. Curge o lacrimă. Acum forțez să o țin, să nu fac drum la altele. Bula e încă întreagă. Nu simt nimic. Din nou. Ce bine e să nu te doară.
Aeroporturi, escală, oboseală. Aeroport! „Welcome to te U.S.”. Băi, da ce bine sună! „ Thank You very much”. Zâmbesc. Ieșim. O văd pe Mihaela! O strâng în brațe cu tot dorul de ea ce l-am adunat. Sunt fericită pentru câteva clipe.
Taxi. Oboseală. New York. Oraș deprimant. Îmi pune bula în pericol. Podul de fier de peste geam o apasă. Tot mai tare și mai tare. Șuruburile lui enorme. Construcția lui de metal. Trenuri, trenuri, mașini, gălăgie. Casă străină. Cosmin adormit în lacrimi…
STOOOOPP!!!! „Nu te mai uita pe geam, întoarce-te în pat, încearcă să adormi.” îmi spune vocea din capul meu.
– Nu pot. Nu mi-e somn. Nu pot dormi.
– Ție mereu ți-e somn. Du-te și dormi. Nu te mai uita pe geam. Închide ochii și imaginează-ți că ești acasă.
– Dar nu sunt!
– Imaginează-ți perna ta, noptiera și ușa de la balcon deschisă.
– Eu nu sunt acasă! Nu pot! Eu nu sunt acasă? Nu sunt… Vreau…
– Nu. Te rog. Oprește-te.
– Vreau.. Vreau AAAACCCCAAAAASSSSĂĂĂĂ!!!!!!!!
BUUUUMMMM!!! 3 de noapte. Bula mea a explodat! Zgomotos, dureros. Greu, ca podul cela nenorocit de peste geam.
Plâng. Tot ce n-am plâns de mai bine de o săptămână. Simt! Mult mai mult decât mi-aș fi putut dori. Doare, mai mult de cât pot să suport. Mi-e frică. Enorm de frică. Vreau acasă. Vreau să mă fac mică și să urc în brațele mamei. Și totul să devină doar un vis urât.
– Termin-o! Ți-ai dorit asta din totdeauna.
– Nu mai vreau! Vreau acasă!
– Acasă e sărăcie. Acasă nu îți plac grădinițele, școlile, mizeria și fumul de țigară din bloc.
– Toți se descurcă, m-aș descurca și eu. Cumva am crescut și noi acolo. Acasă aș deschide acum geamurile și ar intra aer rece de afară.
– Da, da, aer cu miros de mucegai din subsol.
– Nu miroase mereu urât!
– Ba da, miroase! Termină să te minți! Nu te mai victimiza atâta, vezi partea bună a lucrurilor. Simte, plângi, dă-ți voie, dar nu o lua razna.
– Vreau acasă.
Îmi sărut fiul dormind. Strâng mâna soțului meu. Poate în brațele lui pot fugi când mă doare? Ce bine e în brațele lui mari și clade. În ele durerea se înmoaie.
Calm. Vacum? Cam așa. Ne trezim. Ne mobilizăm. Taxi. Autobuz. Caut mâncare. Oh! Mai avem și stomacuri? Le-am luat și pe ele de acasă? Ce rău mai poate durea sacul ăsta pentru mâncare. De parcă nasc iar. BUUUUM!!!!! Bula mea se sparge din nou Stau jos pe o valiză și plâng. Mă uit la cele trei genți mari în care ne-am împachetat tot ce-am mai putut salva din trecutul nostru. S-a dus naibii tot. Tot ce am făcut, tot ce a contat, tot ce am iubit. Doare! Ce tare doare!
Calm. Autobuz. Adorm. Vapor. Adorm. Ajungem pe o insulă ce aduce mai mult a poveste, dar nu mă pot bucura de asta. Mă uit la camera de hotel, nu seamănă deloc cu casa noastră și asta mă întristează. Scot din valize lenjeria de pat adusă de acolo unde acum o zi se numea „acasă”. Îl așternem. Bag nasul în plapumă și inspir cât mă țin plămânii. Cu ochii închiși mă simt pentru o clipă acasă.
– Mămică! Te rog, vreau acasă! Te rog, te rog, te rog mămică! Vreau la casa noastră. Acasă e mai bine. Nu-mi place aici. Te rog mami, hai acasă.
Dulcele meu copil, dacă aș putea să-ți iau durerea.
Cuvinte lui Cosmin cad peste inima mea ca un ciocan deasupra unui pahar de cristal și o facem cioburi. Dur și repetat. Iar și iar. Poc! Poc! Poc! BUUUUMMM!!! Din nou! Înghit nodul. Liniștesc copilul. Adorm. 3 noaptea. Deschid ochii, acum nu vede nimeni, e sigur! Dă-i drumul! Explodez din nou. Doare cumplit. Doare enorm! Sunt în panică, mi-e frică, vreau acasă! O stâncă enormă de tristețe, durere și dor mă strivește. Nu mai pot. Pentru câteva clipe mă gândesc că ar fi mai ușor să mor. Mă uit la omulețul care doarme lângă mine și alung acest gând nebun. „O să fie bine! O să treacă!” mă liniștesc eu. Am mai trecut prin aceeași durere a pierderii de muuulte ori. Am deja experiență. De ce nu doare atunci mai puțin oare? Să știi și să simți sunt două lucruri diferite.
4:30 fug în brațele calde și mari. Acolo e bine. Durerea e mai blândă. Mă liniștesc. Ce bine e când poți lua durerea în rate.
A.P.
VULPEA 