Înainte de-a pleca din Moldova n-am citit mai nimic despre emigrare. N-am găsit, dar nici prea tare n-am căutat. Despre emigrarea de părinte nici pe-atât. Dar asta s-a dovedit a fi ce-a mai mare încercare. Scriu acum pentru că simt nevoia, așa mă vindec pe mine, așa sper că îi fac pe alții să simtă că mai sunt ca ei, că nu sunt singuri, că ceva ne unește pe noi toți cei plecați, cu copiii de mână.
Primele săptămâni departe de casă au fost cumplite pentru mine. Mă simțeam zdrobită de un bolovan enorm de tristețe, furie, confuzie, dor, totul era nou și lipsit de siguranță. În acele momente m-am comparat cu un ulcior și am zis în sinea mea despre acest ulcior interior că nu e doar secătuit de apă, ba mai mult, fundul îi era crăpat de uscăciune. Atât de epuizată și de lipsită de viață mă simțeam. Pentru prima dată în atâția ani de când nu mai sunt copil, am simțit că vreau la mama în brațe, căci acolo se termină toate tristețile. Mama era departe, eu prea mare pentru brațele ei, iar lângă mine puiul meu care trăia exact ceea ce simțeam și eu sau poate și mai mult.
Copilul meu era și el un ulcioraș micuț care avea nevoie de apă, iar mama nu avea de unde să i-o dea. A fost o perioadă în care m-am scufundat într-o beznă interioară din care nu puteam să ies, să zâmbesc, să mă bucur de locurile frumoase din jurul meu. Au fost zile când eram lângă copilul meu, dar în același timp absentă, obosită, iritată. Înțelegeam că trebuie altfel, înțelegeam foarte bine ce se întâmplă și cum ar fi trebuit eu ca mamă să îmi susțin copilul în acele momente, dar nu mereu mi-a reușit.
Aveam nevoie să mă retrag, exact ca o vulpe în scorbură ca să-mi îngrijesc rănile în singurătate și întuneric. Dar nu puteam, copilul meu mă trăgea de mână pentru că neliniștea se transforma în neliniștea lui, pentru că nu avea punct de sprijin și simțul siguranței. Asta mă durea. mă dispera, mă făcea să mă simt atât de neputincioasă și de multe mă înfuria.
Când o mamă are nevoie mai tare de liniște și singurătate, exact atunci o să vină cel mic ca să verifice dacă mama este acolo pentru el. Și dacă mama nu e nici măcar pentru ea prezentă, acolo, în corpul ei, copilul va dezvolta un soi de panică mixată cu rebeliune, probabil pentru a o trezi pe mama. Așa mi s-a întâmplat mie.
Când mă „trezeam” ne plimbam, vorbeam și desenam. Amdesenat atât de mult în doi pe pietre, pe nisipul de pe plajă, pe foi. Desenam sori, case, copaci, pace, exact ceea ce ne lipsea. Culorile ne vindecau. Atunci fiul meu mi-a spus că verde e o culoare tristă, când i-am sugerat să-și deseneze tristețea pe pietre. Au urmat zile și zile pline de pietre verzi. Apoi într-o zi a cerut să-i deschid tubul de culoare roșie.
– Și roșul e o culoare tristă?
– Nu mama, roșu e o culoare veselă.
Și așa pietrele noaste s-au înroșit, iar câte un pic și noi cu ele.
Mi-am cerut de-atâtea ori iertare de la puiul meu de om pentru nerăbdarea mea, pentru toate dățile când am strigat la el atunci, mai des ca niciodată, pentru lipsa mea de susținere. I-am spus că nu e vina lui că n-am știut să fac față acestor schimbări și că deși sunt mare, mi-e greu și dor și trist. În momentele astea mi-am spus că n-am de ce să-mi judec părinții, că nu mi-au dat, n-au fost, n-au spus… N-au putut. Așa cum n-am știut nici eu de unde să iau apă pentru ulciorul meu, ca să pot turna și-n liniștea copilului meu. N-am știut, și-mi pare rău.
Atunci mă uitam în Cosmin al meu ca într-o oglindă. Când dorul de casă mă apăsa mai tare, atunci îmi spunea și el mai des și mai jelos că îi e dor de casă. Când eram speriată, era speriat și el, pierdut ca mine și eu nu știam ce să fac cu toate astea la un loc.
Ne îmbrățișam și ne împleteam dorurile din inimile noastre. Îi ștergeam lacrimile lui, apoi ale mele. Îl luam în brațe și îi promiteam că într-o zi va fi bine. Și că pietrele noastre vor fi roșii, galbene, iar ulcioarele din nou pline cu apă.
Copilul meu a început să zâmbească, să fie vesel, relax și… COPIL, abia după ce am simțit eu toate astea. Am putut să-mi ajut copilul abia după ce m-am ajutat pe mine. Atunci când am găsit cum să ajung din nou la acel izvor de care aveam așa mare nevoie, abia atunci când m-am gândit mai întâi la mine, m-am ajutat să îmi recapăt echilibru sau cel puțin să mă îndrept spre el. M-am ajutat ma întâi pe mine, exact ca în avion. Mai întâi îți îmbraci masca cu oxigen ție, apoi copilului, că altfel te sufoci și tu și el.
Pietrele noastre sunt roșii. Pietrele noastre într-o zi vor fi galbene, așa ca soarele, ca mierea, ca florile de păpădie pe care atât de mult iubesc să le culeagă mânuțele lui Cosmin.
VULPEA 