Trăia o dată o fată care iubea un copac. Zi de zi ieșea la balconul casei ca să-l admire și să-i vorbească. Îl adora în zilele cu soare, îl iubea când se frământa pe sub vânturi și ploi, rămânând la fel de statornic și neînfricat. Îl iubea când începeau să-i cadă frunzele îngălbenite și îl aștepta să revină la viață în primăvară. Cu primii lui muguri se umplea și ea de viață.
Brațele lui verzi și blânde o îmbrățișau ori de câte ori era tristă. La tulpina lui își găsea liniștea. Acolo se simțea ea cu adevărat. Cea mai ea din toate elele pe care le reprezenta. Acolo putea fi fericită pur și simplu. Doar închizând ochii și lăsându-și capul pe scoarța dură și zgrumțuroasă. Pentru că el nu aștepta nimic de la ea. Pentru că ea nu i-a promis nimic. Pentru că ea și copacul, pur și simplu existau. Unul lângă altul și unul fiecare în liniștea și singurătatea lui proprie.
Trăia o dată o fată care iubea un copac. Și alături de el a învățat să iubească florile, păsările, fluturii și libelulele. Ploaia și tunetul, zăpada și vântul. Aerul, soarele, norii și cerul. Viața și moartea. Trăia o dată o fată care iubea un copac.
VULPEA 