Aceea nu sunt eu. Cea din mintea ta.
E doar o umbră, doar o oglindă.
E doar un segment, o latură de-a mea.
E doar o mască din toate ce se perindă.
Acolo nu sunt eu cea adevărată.
Acolo sunt cioburi, fărâmituri.
Pe mine ca să mă cunoști vreodată,
Trebuie s-aduni toate-aceste frânturi.
Eu sunt acolo și de mine ascunsă.
Aștept să accept că mă poate durea.
Să scot sulița din inima străpunsă
Și să tămăduiesc rana ce va curgea.
Să las cicatricea încet să se cojească,
Să danteleze tandru inima-n gherghef.
S-o-ngrijesc, iar apoi s-o-nvăț să iubească
Și de-i abate, să și plângă cât are chef.
În dantele și cioburi ce spre soare luminează,
Undeva pe la mijloc poți să mă găsești.
Undeva printre lacrimi și pietre veghează
O ea, ce poți îndrăzni s-o iubești.
Tu încearcă, nu-ți fie frică.
Ea te-alungă, ea te gonește.
Însă doar așa, la o adică,
Îți poate spune că și ea te iubește.
9 iulie 2017
Anastasia Popescu
VULPEA 