Frunze se topesc în parcuri
Şi mi-ascund durerea brută.
Mi-o-mpleteşte-n mine-n arcuri
Ca să fie mai plăcută.
Admir cum toamna moare-n mine.
Mă declar o masochistă!
Căci îmi zbucium greu prin vene,
Dulcea mea plăcere tristă.
Îmi trăiesc durerea mută,
Ca o secetă-n pustiu.
Ea amorfă, absolută.
Eu cum sunt nici nu mai ştiu.
Şi-aş striga-o-n gura mare,
Că-ncet mă mistuie isteric.
Dar cine să m-audă oare?
E-un subiect prea ezoteric.
Şi-mi privesc în ochi durerea;
Ea zâmbeşte prea confuză.
Şi iată că apropierea,
Mă descheie-ncet la bluză,
Şi mă lasă dezgolită
Să-mi privesc trupu-n oglindă.
Eu m-acopăr ameţită,
Ea încearcă să mă prindă.
Îmi dă mâinile în lături
Şi îmi spune că n-am cum,
Să m-ascund în groase pături
Dacă inima mi-e-n fum.
12 octombrie 2013
Anastasia Popescu
VULPEA 